De ce sunt intelectualii români (chiar) atât de plictisitori?

Un excurs asupra posibilităţii de a (ne) radicaliza.

În general, intelectualul, în România, e la limita dintre interesant, stimabil și, totuși, inutil (visător, idealist). Fortificați după papioane, admirabili după ținută, provocatori cu piciorul pus peste picior, aplaudați elegant și emoționant la conferințe care nu răspund (și nici nu creează) vreo problemă sau discuție ardentă, ei sunt cu adevărat cei care „n-au vreo treabă” cu lumea „reală”.

Rolul lor este adesea unul pur estetic, lateral, ei, asemeni sus-numitelor papioane, doar înzorzonează diferite adunări, colectivități, partide, emisiuni, chermeze, parastase, ceremonii. E de prisos să spunem că, la noi, inginerii, doctorii, economiștii, juriștii, arhitecții etc sunt cei care „fac treaba să meargă”, cei care cu adevărat fac ceva palpabil, practic. Cei din urmă sunt cei care aduc pâinea pe masă, care dau de lucru la oameni, care „învârt” banii, care aduc prosperitatea, binele,  conectați la nevoile stridente ca să o spunem mai direct, „nu povești”.

Și totuși, o pulsiune bizară, frizând aproape „datoria” renascentistă face  astăzi ca toată poliloghia infernală a acestei specii profitoare de intelectuali să fie dorită. Și nu oricum, ci fervent și cu pathos. ”E bine să fie și ei aici”: aici e ceva nelămurit, compulsiv, dar cumva cerșetoria aceasta cabotină nu este lipsită de rezultate.

O suită de oameni cu stare se agită efervescent în jurul unor teme anodine, răspândind spusa unor așa-ziși înțelepți cu ton finalist. Inculpații (căci doar în termeni juridici vreau să condamn această clasă oripilantă ) vorbesc grav, spicuind stângaci citate de facebook, într-o deboșă halucinată și narcotizată de teme vânturate precum monedele de toți bețivii pe la tejghele, dar despre nimic. Publicul prețuiește doar spusa lor, nu și „despre-ce”-ul lor, care în fond, repetăm, nu există. Se participă „cu tot sufletul” la tribulațiile, dramele, cărțile, ideile acestora, știind că în fond e o temă care și dacă ar învinge, și dacă ar pierde, tot n-ar aduce vreo schimbare sau vreo problemă. E o indiferență totală la realizarea , la acțiune tocmai pentru că nici nu se urmărește asta, ci e doar o bifare schizoidă a oricărui clișeu cultural. Intelectualii sunt „magnifici” în problematizările(?) lor, dar ei nu țintesc mai nimic, sunt la marginea unor subiecte a căror singur miraj e bifarea lor. Sunt extraordinar de iubiți, stimați, tocmai pentru a nu fi luați în serios. Iar aceasta e „cu adresă”: nu ei, ci cei care sunt mereu pe baricade și care sunt mult mai incomozi sunt băgați sub preș. Nu: ei au nevoie de acei indivizi liniștiți care ne (re)confirmă pulsiunile, prejudecățile, obsesiile. 

Scopul acestui vertij  este vertijul însuși. Aici e tot plictisul. Intelectualul român rostește o infinitate de predicații, tocmai ca să nu spună nimic. Pare paradoxal, dar e de fapt sursa succesului lor. Căci un public neavizat, dar trufaș, care vrea a se distinge de „amărâți”, ori de „cocalari”, „diletanți”(pentru cei cu fetișizarea neologismelor), nu ar putea duce mai mult decât o informație descriptivă și niște teme deziluzionante a căror putere stă tocmai în caracterul lor fabricat și fantomatic. Căci, de-ar fi fost vreun conținut critic, ar fi știut, vorba lui Hegel, că putem vorbi despre cultură doar în termenii unei sărăciri absolute, unde toate realitățile dispar într-un neant. Ar fi înțeles, altfel spus, că toate realitățile sunt disparente, evanescente, nu (doar) vorbirea despre ele.

Însă, mai mult decât atât, orbecăiala sterilă nu e o negativitate pură (a conștiinței), ci e o negativitate plină, îmbibată de conținut. Cei care se vor săraci(cîți nu am auzit „știu că nu știu nimic” de la  cele mai ordinare personaje?), care se sacrifică, după vorbele lor, pe altarul culturii, într-o ebuliție prefăcută nu o fac, totuși, „pe degeaba”. Vor titluri, granturi, onoare, bogăție, vacanțe, fripturi și voie-bună.

Și astfel ajungem dialectic, pe cealaltă latură, la sursa problemei.  Felul de a se legitima, ba, mai mult, de a se livra  al acestor intelectuali e acela de a plonja de-a dreptul la masa îmbelșugată. Iată acum originea lătrătorilor bezmetici de serviciu, a manipulatorilor ordinari de mass-media, a panglicarilor, a canaliilor săturați cu burse, cu „team-building” în Noua Zeelandă, Mauritius sau Fiji, aciuați pe lângă toate catedrele ca neghina. Ei devin instrumentul (probabil final) al unor interese cristalizate aproape insurmontabil.

Mai mult decît atât, avem chestiuni încă și mai adânci. Discursul frenetic, universal împotriva norodului produce alți partizani. Prozeliți și ei, voit boemi și neînțeleși. Pentru că, la urma urmei, cîți nu cunoaștem șleahta pestriță de tineri de cafenele, ceainerii, bodegi „culturale”, grupuri de lecturi, cercuri de activism, grupuri virtuale? Aceste sinistroteci dau ultima lovitură discursului despre „valori”. Au reușit să facă din teatru, cafenea literară, filarmonică, cerc de lectură niște forme fără niciun conținut, ridicându-se pe un piedestal tocmai pe baza inocenței „amărîților” anatemizați care încă cred că ar fi ceva în aceste locuri decît vacuitate. Se ridică împotriva celor pe care ar trebui să-i ridice,  folosindu-se tot de ei. Pervers, nu? Cu atât mai pervers, pentru că asta înseamnă parazitarea locului comun. E vorba despre aceeași bifare, dar de data asta folosit ca armă și, simultan, refugiu, de propria nimicnicie.

Să fim bine înțeleși, discursul acestor siniștri, dacă e dezbrăcat de atitudini, clovnerii, este unul care încă n-a ajuns la Titu Maiorescu predat la nivel de clasa a 10-a. E inutil să mai reliefez bicisnicia lor, întrucît ne putem uita la ce propun (nimic în afară platitudinilor de clasa a 10-a sus-amintite), felul în care se dau culturii și, în general, celorlalți- și e mai mult decât edificator. Cam jumătate dintre ei nu râvnesc, ci sunt deja revoltați că nu sunt măcar asistenți pe la facultăți și/sau hrăniți zdravăn de la buget. Ne mai mirăm că facultățile sunt fabrici când tot ce facem e să replicăm chipuri, să premiem tipare și aserviți precum (mulți dintre) profesorii parazitari (din vechiul regim și nu numai) care au , cu mici excepții, același discurs necritic ?

 Intelectualii cu patronii lor, deși prezintă diferențe pregnante sunt de fapt uniți. Și nu oricum: ci uniți tocmai în diferențierea lor. Limbajul e abrupt, știu, dar trebui să lovim necruțător acolo unde trebuie. Mai mult decât atât: ei au nevoie de această diferențiere(care va dispărea totuși) tocmai pentru a nu fi văzuți în goliciunea lor ca niște aserviți, respectiv ca niște interesați. Cumva, mascarea trebuie să acopere plenar.

Ca o concluzie, nu e ceva înalt la acești intectuali ținuta, poziția și părerea lor, ci e însăși acuzarea lor.

Ce-ar fi de făcut? Oamenii trebuie de-a dreptul să fie scurtcircuitați. Avem nevoie de oameni incomozi care să facă asta. Dar nu orice fel de incomozi, ci aceia care o fac din cea mai mare iubire. Ceea ce propun e absolut invers la ce se întîmplă azi. Dar nicio soluție nu se aplică așa de ușor, avem mult de dărâmat, de descâlcit, reparat, răstălmăcit. Aici e de fapt rolul social al intelectualului. Sper că mulți să vadă asta, știind, din nou cităm, că se poate construi doar pe dărâmături, că, vorba aceluiași Hegel, Spiritul se dă doar în sfîșierea absolută, în ruptură, în disoluție.

Cum anume vom face asta? Sacrificându-ne, conform formulei de mai sus, tot pe noi înșine. Dar asperitățile sunt teribile. Căci, cel mai dificil, noi nu trebuie să ne ocupăm de fondul (meprizabil) al problemei, ci și de felul în care s-a încercat a se evada din această problemă. Nu vom nega doar problemele populare, ci și achizițiile culturale, care, chipurile, trebuiau să vindece. Noi trebuie să negăm și critica de pînă acum, nu doar problema. Dublă negație, dar la 2 probleme net diferențiate, unde vechea critică este cea mai stridentă problemă actuală. Vom ataca și boala, și „remediul”.

Cu asta va urma ceea ce poate va fi cel mai dezarmant: nu va trebui să ne ferim (în așa măsură) de ura, neînțelegerea populară, cât mai ales de iubirea, condescendența la care suntem pasibili de a fi încercați. Trebuie să fugim tocmai de acea iubire care va fi schiloditoare și în mod patent repugnabilă. De ce asta? Pentru că iubiți în acel fel, vom intra și noi în hora imposturii și prefăcătoriei. Că, iată, iubirea se poate declina în asemenea măsură, încât să fie mai detestabilă decât însăși ura. Trebuie să ocolim mai ales felul în care au fost adorați intelectualii pînă acum știind că ăsta e ceva structural pernicios. Că acea iubire este una interesată, plină de așteptări pe care noi trebuie categoric a le refuza. Acele așteptări sunt de fapt condamnarea noastră.

De aceea eu îi iubesc nemăsurat pe autenticii (dar puținii) intelectuali români. Căci nu cred să fie o situație așa dramatică în Vest precum e aici. Pentru că aici e de un samizdat aproape romanesc ce se întâmplă. Consider efortul acestora aproape la nivelul misionăresc al creștinismului incipient. Și nu glumesc deloc. Am un nemărturisit respect pentru acești puțini români care s-au zbătut și se zbat nu doar cu o situație catastrofală, dar și cu niște vindecări otrăvitoare, care sunt, de fapt, atacați din toate părțile și, mai ales, de acolo unde ar fi trebuit să le vină sprijinul.

Și spun totul pe acest ton apăsat tocmai pentru că ne dăm seama că pașii mărunți au ajuns să fie un idealism nemăsurat și demersul nostru profund revoltat este de neevitat.
Avem mult de deconstruit...